Relație mult comentată, prin tradiție condamnată eșecului, pe baza ei se discută mereu, se spun bancuri, glume, fabule, istorisiri mai mult sau mai puțin dureroase dar întotdeauna interesante. Zâmbim sau oftăm, murmurăm sau suntem încântați, există mereu loc de mai bine. Excepțiile sunt atât de rare încât nu fac altceva decât sa confirme regula: între soacră și noră când nu e război este luptă.
Cu siguranță explicațiile acestui fenomen sunt numeroase și foarte complexe. De la lipsa de interes pentru bunul mers al relației, prejudecăți de tot felul, motive greșit înțelese, până la un inexplicabil sentiment de gelozie al mamei care simte pericolul pierderii fiului mult iubit, și iată conflictul este asigurat.
Nu este dorința noastră aceea de a crea o imagine pesimistă, întunecată sau lipsită de speranță. Oricât am vrea să vedem doar partea negativă a lucrurilor, obiectivitatea ne obligă la recunoașterea faptului că nu în toate cazurile există război și nici măcar luptă. Și atunci apar câteva întrebări: ce face diferența? De ce uneori se poate realiza o relație pașnică, frumoasă și aducătoare de binecuvântări iar alteori acest fapt este o imposibilitate? Sau, mai important decât orice, cum pot face ca în familia mea să aduc acea armonie aducătoare de fericire?
Ce face diferența?
Terri Apter, psiholog la Newham College , Cambridge a petrecut 20 de ani efectuând cercetări asupra familiilor britanice având în atenție 49 de familii și alte 156 de persoane. Apter a explicat că atât soacrele cât și nurorile, încercând să obțină poziția de femeie dominantă în familie, se simt amenințate unele de celelalte. Cele mai multe conflicte apar din cauza faptului că unele le critică pe celelalte sau chiar le subminează autoritatea. De asemenea el a dezvăluit ca 75% din cazurile intervievate au mărturisit ca au probleme în familie fie din cauza unei nurori, fie din cauza soacrei. Conform opiniei mai sus amintite, diferența dintre război și pace este dată de atitudinea părților implicate. Dorim să oferim o alternativă acestei atitudini dominatoare din familiile noastre. În cuvintele apostolului Pavel, ar suna cam așa: ”Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Romani 12:10). Cu siguranță nu este o variantă ușor realizabilă dar este singura aducătoare de armonie autentică. Perspectiva aceasta implică tocmai soluția, cheia rezolvării disensiunilor: renunțarea la propria persoană în favoarea celuilalt. Aceasta face diferența.
De ce uneori se poate, alteori nu?
Revenind la ceea ce spuneam anterior, consider ca nu există, decât în cazuri foarte rare, vinovat și nevinovat. De cele mai multe ori vinovăția, deși în procentaje diferite, este prezentă la ambele părți implicate. De aceea înțelepciunea își face simțită nevoia. O mamă chiar dacă știe multe lucruri, trebuie să fie conștientă că nu le știe pe toate. În al doilea rând de cele mai multe ori persoanele mai în vârstă uită că până au învățat tot ce știu la bătrânețe, au greșit la fel de mult sau poate mai mult decât greșește la rândul ei generația tânără. În mod obligatoriu nora trebuie să aibă la rândul ei înțelepciunea de a înțelege că, dacă vrea, are încă multe de învățat. Așadar, trebuie stabilită o limită în care vom permite celuilalt să fie prezent în viața noastră. Împreună vom stabili aceste elemente dar atenție, întotdeauna trebuie să existe colaborare și nu toleranță. De fapt atunci când nu există colaborare intervine toleranța. Partea tristă este că aceasta din urmă nu are puteri aducătoare de pace, ci slăbiciuni ce vor degenera în război. De aceea în primul rând este nevoie de maturitate și de voință din ambele părți. Vârsta, deși are meritele ei, nu garantează lipsa greșelii; tinerețea, deși are potențial infinit, nu asigură lipsa erorii. În concluzie, uneori se poate deoarece între părți există colaborare, alteori nu, deoarece aceasta lipsește.

Ce este de făcut?
Deși am răspuns parțial la întrebarea aceasta, sunt necesare câteva precizări. Primul element necesar bunei înțelegeri în familie este dorința ca aceasta să existe. Nu sunt puține familiile în care deja s-a ajuns la plafonare. Afirmații de genul :”am făcut tot ce se putea dar nimic nu merge” sau ”cu ea nu am ce să mai discut”, sunt martori ale unei stări de fapt care trădează lipsa voinței de a mai schimba lucrurile. Dacă există o certitudine atunci când discutăm despre relațiile dintre oameni aceasta este că fără voință nu se poate realiza nimic grandios. În al doilea rând așa cum aminteam anterior, trebuiesc stabilite de comun acord niște limite. Aici experiența celei/celui mai trecut prin viață ar trebui să fie definitorie. Pretențiile că atunci când ai oferit un sfat acesta să fie obligatoriu urmat, sunt fără acoperire. Ai dat doar un sfat. Dacă ai astfel de așteptări rezultă că nu ai sfătuit ci ai poruncit. Dar în relațiile dintre noi nu există porunci. De asemenea lipsa de experiență în cazul celei/celui mai tânăr face necesară o disponibilitate sporită de a asculta nu poruncile ci sfaturile bine intenționate pe care le primește. Atitudini de genul, ”pe mine nu are ce să mă învețe nimeni”, trădează o lipsă vădită a maturității. Poate că și dacă avem probleme și dacă nu, ar trebui să restudiem (nu să citim) acea carte a Bibliei, limitată ca spațiu dar infinită ca profunzime, Rut.
Deși am abordat în special relația dintre soacră și noră, cele câteva gânduri amintite sunt valabile în general în relațiile dintre oameni. Nu suntem mai mari unii ca ceilalți. Suntem doar pe trepte diferite ale maturizării noastre. Așa că întotdeauna vom avea de învățat și poate mereu vom avea un sfat de oferit. Vă invit să învățăm mai mult din greșelile altora decât din ale noastre și să ne dăruim pe noi pentru ca alții să învețe din inevitabilele noatre căderi. În felul acesta conflictul se va transforma în comunicare și războiul în pace. Nu va fi ușor dar se poate. Și stiți de unde știu asta? Nu din cărți sau sondaje ci din cazurile reale pe care le-am întâlnit aruncând o privire dincolo de aparențele unor relații condamnate eșecului.

print