Credincioşii ortodocşi, romano-catolici şi greco-catolici sărbătoresc duminică Boboteaza, care marchează ultima zi din ciclul sărbătorilor de iarnă, dedicată purificării mediului înconjurător, în special sfinţirii apelor.

Sărbătoarea are însă şi semnificaţii diferite în cultul catolic faţă de cel ortodox. În timp ce Biserica Ortodoxă celebrează în această zi botezul lui Iisus în râul Iordan de către proorocul Ioan Botezătorul, în Biserica Catolică de rit latin sărbătoarea Epifaniei Domnului aminteşte de vizita magilor la Pruncul Iisus. Totuşi, ambele Biserici celebrează pe 6 ianuarie recunoaşterea lui Iisus ca Mesia.

În credinţa ortodoxă, sărbătoarea reaminteşte de botezul Domnului în apa Iordanului la vârsta de 30 de ani, înainte de a păşi în viaţa publică. Potrivit tradiţiei, la Bobotează se săvârşeşte slujba de sfinţire a apelor “Agheasma Mare”, care are semnificaţia simbolică de act de regenerare cosmică (pământul primeşte germenii noii creaţii, transfigurată prin sfinţirea apelor).

În unele zone ale ţării, episcopii locului aruncă în râuri sau în mare o cruce pe care mai mulţi bărbaţi se întrec să o aducă la mal, învingătorul bucurându-se de o imunitate sporită faţă de boli.

Preoţii parohi vizitează în ajun casele credincioşilor (“merg cu botezul”), pe care le binecuvântează prin stropire cu apă sfinţită. Sărbătoarea Bobotezei a mai primit şi numele de sărbătoarea luminilor sau a luminării, pentru că prin contactul cu apa sfinţită creştinii îşi asumă o umanitate pozitivă, “prin înnoirea Duhului Sfânt”, botezul fiind rânduiala iniţierii în creştinism şi primirii în Biserică.

Obiceiuri de Bobotează

Boboteaza are, pe lângă înţelesurile creştine, trăsături de mare sărbătoare populară. În ziua Bobotezei, predomină practicile de purificare prin stropire cu Agheasmă Mare şi de botezare a credincioşilor, la care poporul a adăugat rituri de alungare a spiritelor malefice: spălatul sau scufundarea în apa râurilor şi lacurilor, împuşcăturile, aprinderea focurilor, afumarea oamenilor, vitelor şi gospodăriilor.

De asemenea, Boboteaza include motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local se colindă, se fac farmece şi descântece, se află ursitul, se fac previziuni astronomice pentru anul ce vine şi pentru holde.

De Bobotează se crede că se deschide cerul şi animalele vorbesc şi că oamenii, în ofensiva împotriva spiritelor rele, sunt ajutaţi de lupi, singurii care văd aceste spirite, le aleargă şi le sfâşie cu dinţii.

Tot în această zi are loc Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat, organizat de copii după modelul colindelor. În ajun sau chiar de Bobotează, mici grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, adăposturile pentru fân, sunând din clopoţei şi tălăngi, rostind în cor: “Chiraleisa, /spic de grâu /până-n brâu, /roade bune, /mană-n grâne!”. Colindătorii poartă la căciuli busuioc, brad, vâsc, salcie, plante cu multiple semnificaţii. În alte zone, copiii poartă colaci şi lumini aprinse în mâini, ocolesc casele de trei ori, cerându-i lui Alexie, răspunzător cu încălzirea timpului în luna martie, grâne bogate în noul an.

Istoricul sărbătorii

Începutul acestei sărbători datează cel puţin din secolul al III-lea, ea fiind atestată pentru prima dată la Alexandria de Clement Alexandrinul. “Constituţiile Apostolice” o menţionează printre primele sărbători creştine. O altă scriere, “Testamentum Domini” (sec. IV) o aminteşte ca singura sărbătoare existentă, alături de Naşterea şi de Învierea Domnului.

Botezul Domnului era prăznuit întotdeauna cu mare solemnitate. Pe la anul 400, împăraţii Honorius şi Arcadius au interzis spectacolele de circ în această zi. Cel mai de seamă eveniment legat de această sărbătoare în vechime era botezul solemn al catehumenilor (cei care doreau să devină creştini), care voiau să imite astfel botezul Mântuitorului în Iordan.

La români, sărbătoarea a fost, alături de cea a Naşterii, una dintre cele mai populare. În fiecare an, în cetăţile de scaun ale Ţărilor Româneşti, Botezul Domnului se serba cu deosebit fast iar sfinţirea Agheasmei Mari se făcea întotdeauna de mitropolitul ţării, în prezenţa domnitorului şi a Curţii.

print