Motto: Per aspera ad astra.
(lat.: Pe căi anevoioase se ajunge la stele.)

Deschizând Evanghelia Spirituală a poporului român, simţim în fiecare an sfinte vibraţii în zilele de 15 şi 18 ianuarie, care ne aşează într-o inconfundabilă sărbătoare interioară.
15 ianuarie 1850, marchează naşterea poetului de dimensiune astrală – Mihai Eminescu, iar 18 ianuarie 1848, venirea pe lume al unui principe al scrisului românesc – Ioan Slavici. Constelaţia în care sunt situate numele lor, într-o vecie deosebită, este aducătoare de puteri terestre peste veacuri, asigurând extazul minţii şi înnobilarea inimii căutătoare de sublim, cei doi însemnând o virtute de netăgăduit a culturii şi fiinţei noastre româneşti. În aceste zile se pare că astrele se unesc deasupra noastră ca să ne aducă aminte să-i cinstim pe cei doi buni prieteni, a căror dimensiune morală şi naţională este emblematică acestui popor. În semn de aleasă preţuire, încercăm să facem un pelerinaj mental şi sufletesc la locul naşterii lor: la Botoşani sau Ipoteşti şi la Şiria.

15 ianuarie 1850 – Botoşani, Ipoteşti

Locul naşterii geniului creaţiei româneşti a stârnit controverse între cercetători, existând două puncte de vedere asupra locului în care Mihai Eminescu a văzut lumina zilei: Botoşani sau Ipoteşti.
În actele de şcolarizare ale poetului, oraşul Botoşani este declarat locul de naştere. Deasemenea, în tabloul membrilor societăţii „Junimea” din Iaşi, odată cu înscrierea sa, Eminescu declară că este născut în Botoşani. În anul 1876, când a fost chemat în faţa judecătorului de instrucţie de pe lângă Tribunalul din Iaşi, pentru a răspunde de gestiunea sa în calitate de director al bibliotecii, întrebat fiind asupra locului de naştere, poetul a precizat „născut în Botoşani”.

Ideea naşterii sale la Botoşani a fost păstrată ca o tradiţie a familiei. Într-o scrisoare a Henrietei, datată 10 iunie 1888, scrisă în vremea când sora lui Eminescu nu putea fi influenţată de nici o idee preconcepută, fiindcă poetul era încă în viaţă, ea deplânge uşurinţa cu care „Mihai a părăsit oraşul natal”. După îmbolnăvirea poetului, Iosif Vulcan în cea dintâi informaţie biografică despre Eminescu, care apare în revista „Familia” din data de 13/25.01.1885, menţionează naşterea în oraşul Botoşani. În scrisoarea publicată în „Convorbiri literare” la data de 01.06.1892, se preciza că poetul s-a născut în Botoşani, şi că botezul lui s-a făcut la Biserica Uspenia din acel oraş.
Dintre sacrele vestigii ale trecutului către care te poartă paşii ca pelerin în oraşul Botoşani, se află fără îndoială şi această străveche biserică. Ea a fost zidită din anul 1552, din bunăvoinţa Doamnei Elena, soţia lui Petru Rareş. Pe atunci, Biserica Uspenia îndeplinea şi rolul de Catedrală. Prin ferestrele-i tăiate în ziduri, pătrund anemic razele soarelui ca nişte dâre de ceaţă străvezie, luminând chipurile biblice de pe pereţi, şi portretele Doamnei Elena şi al lui Petru Rareş, întunecate de fumul lumânărilor care au ars aici în sfeşnicele timpului. Tot aici, ca nişte preţioase piese de muzeu, supravieţuiesc odăjdiile bătrânului preot Ion Stamate şi enorma cupă de aramă în care a fost cufundat noul născut, Mihai Eminescu. Maica Fevronia Iuraşcu, de la Schitul Agafton, o soră a mamei poetului, i-a fost de mare sprijin lui N.D. Giurescu, în investigaţiile făcute cu privire la naşterea poetului. După precizările ei, acesta a identificat în „Registrul pentru naştere şi botez pe anul 1850”, al bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului – Uspenia, din oraşul Botoşani, la rubrica a treia, următoarele date: „Data naşterii: Luna Ghenari, ziua cincisprezecea. Data botezului: Luna Ghenari, ziua douăzeci şi una. Sexul: Fiu. Numele dat la botez: Mihail. Numele, starea sau meseria părinţilor: Gheorghe Iminovici, căminar, cu soţia sa Ralu, proprietari. Locul unde s-a născut pruncul: Botoşani. Numele naşului sau al naşei: Vasile Iuraşcu, stolnic”.
O copie de pe acest act, legalizată la Tribunalul Botoşani, sub numărul 30.735/27.11.1907, s-a publicat în „Omagiul lui Mihail Eminescu”, Bucureşti, 1909, apărut sub îngrijirea lui Corneliu Botez, magistrat din Galaţi.
Gheorghe Eminovici, după ce a cumpărat noua sa proprietate din Ipoteşti, a şi arendat-o pentru a plăti datoriile contractate la cumpărare. Acest contract, încheiat la data de 28.12.1850, se găseşte la arhivele statului din Iaşi, iar textul lui exclude ideea că Gheorghe Eminovici îşi avea locuinţa stabilită la Ipoteşti, fiindcă în el nu se pomeneşte că proprietarul şi-ar rezerva pentru folosinţa sa vreo clădire. Familia Eminovici a continuat să domicilieze la Botoşani, în timpul cumpărării şi arendării proprietăţii de la Ipoteşti, chiar până în anul 1857, când contractul de arendare a expirat.
Ideea asupra naşterii lui Eminescu la Botoşani se frânge în anul morţii poetului, când Titu Maiorescu, într-un studiu al său, precizează ca loc de naştere Ipoteşti. El căpătase această informaţie de la Aglaia Drogli, o soră a lui Eminescu, prin intermediul lui Radu I. Zbiera din Cernăuţi, unde aceasta era măritată.
Aglaia scria în scrisoarea sa din data de 03.07.1889: „conform dorinţei dumneavoastre, vă trimit „Familia”, numărul 2, anul 1885. Biografia fratelui meu Mihai este exactă, cu deosebire că s-a născut în satul Ipoteşti, lângă Botoşani, depărtare 1½ oră, proprietatea tatălui nostru”. Informaţiile date de Aglaia sunt altele decât cele găsite la Biserica Uspenia din oraşul Botoşani. Susţinătorii Ipoteştilor spun că înregistrarea naşterii poetului s-a făcut la botez şi că documentele bisericeşti de multe ori erau datate la întâmplare.
La Botoşani sau Ipoteşti, este vorba de fapt de exprimarea bucuriei că pe acele plaiuri s-a născut glasul poetului unic, care a străbătut întregul pământ românesc, amplificându-şi ecourile în infinit.
Ipoteşti va rămâne pentru poet toată viaţa un necurmat prilej de reveniri nostalgice. Dumbrăvile natale, colinele şi pădurea, văile şi vâlcelele, iazul, răchiţelele, verdele stins al bălţilor şi lacurilor, învăluite într-o bogăţie cromatică, muzica izvoarelor şi râurilor, sunt receptate de către poet din această împărăţie de aur a copilăriei petrecute la Ipoteşti. Locurile natale, Ipoteşti şi Botoşani sau Botoşani şi Ipoteşti, rămân simboluri veşnice ce trebuie păstrate în sufletele noastre, într-o dimensiune a nemuririi, pentru că ele reprezintă acelaşi nume – Mihai Eminescu, Luceafărul geniului poetic românesc. De pe acest petic de pământ românesc, îmbrăcat în straie de purpură, el s-a înălţat în cele mai de sus sfere ale cerului poeziei universale.

18 ianuarie 1848 – Şiria

Şiria este locul în care s-a născut şi a rămas nemuritor Ioan Slavici. Fiul cojocarului Savu Slavici, şi al Elenei, născută Borlea, cel ce va avea fericirea de a ajunge cel din urmă principe în viaţă, din generaţia marilor clasici, nu va uita niciodată locul naşterii sale.
Despre Şiria, pe care Slavici o socotea a lui, vorbea cu cel mai mare respect, iar în aducerile sale aminte îi plasează pe şirieni printre cei mai respectaţi oameni din Ardeal: „Fiind mai înstăriţi, mai înaintaţi în cultură şi mai sfătoşi, podgorenii, aproape numai români, se simt ei însăşi şi sunt socotiţi şi de alţii cei mai de frunte dintre românii din partea locului, iar fruntea frunţii, adică cei mai de frunte dintre podgoreni sunt şirienii”. Scriitorul ne ajută sigur să înţelegem influenţa hotărâtoare pe care au exercitat-o asupra lui oamenii aceştia deosebiţi, harnici şi de o cinste ireproşabilă „având să descriu lumea prin care am trecut, nu pot să încep decât de aici, unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria şi cea mai frumoasă parte a tinereţilor, unde au fost aşezate temeliile vieţii mele sufleteşti”.
Puţini sunt scriitorii despre care se poate spune aşa cum o facem depre Slavici că întreaga lor fiinţă scriitoricească este rezultatul legăturilor cu mediul în care au trăit şi care i-a format. Deşi îi plăcea să spună adeseori că el pretutinderi se simţea acasă, oriunde în Transilvania, acasă cu adevărat nu era nici la Sibiu, nici la Arad, nici la Oradea Mare, nici la Hălmagiu sau în altă parte, ci numai la Şiria, de aceste locuri legându-se cu o dragoste bolnăvicioasă. El mărturiseşte că a cunoscut această lume ca nimeni altul tocmai pentru că o iubea şi probabil că era chemat să fie cântăreţul ei.
Spre sfârşitul vieţii sale zbuciumate, după atâtea şi atâtea întâmplări dintre care unele l-au amărât peste măsură, scriitorul mărturiseşte cu o anumită durere în expresie că „cea mai luminoasă parte a copilăriei mele au fost nopţile petrecute astfel, pierdut în lumea cea mare”. Sunt fără îndoială nopţile petrecute la Şiria în preajma oamenilor simpli dar cu un suflet sănătos, din care şi-a tras seva existenţei sale scriitoriceşti.
Cele două elemente care-l obsedau şi-l interesau din acest context era natura fermecătoare, ce-i umplea sufletul de lumină şi creaţile orale ale oamenilor „Frumoase erau nopţile de vară la marginea bălţii, unde cântau presura de baltă, cârsteii şi prepeliţele, ţipau nagâţii şi raţele sălbatice şi bubuia din când în când boul de baltă, dar încă mai frumoase erau cele din padină, unde era linişte şi stăteam adunaţi împrejurul focului… Şi dacă ispita era grea, vina nu mai era a mea, cât a lui tata bătrân, minunatul povestitor care în timpul lungilor seri de iarnă mă deprinsese atât să ascult cât şi să spun poveşti. Să mă îndulcesc cu ele”. Acum ne apar şi mai clar motivele interminabilelor lui pelegrinări pe plaiurile natale, permanentele reveniri ori de câte ori putea şi-l lăsau împrejurările.
Să nu uităm în fiecare an de 15 ianuarie 1850 şi de 18 ianuarie 1848 să poposim în veacul trecut unde între zăcămintele de aur al existenţei neamului nostru îi vom găsi aşezaţi la loc de cinste pe cei doi buni prieteni M. Eminescu şi I. Slavici.

O prietenie intrată în veşnicie

Jerbele de flori, ce se depun la 15 şi 18 ianuarie, la monumentul lui Eminescu şi al lui Slavici, fac să simţim că întreg pământul şirian se preface într-un imens rug de lumină, din care răsună vocile profetice ale celor doi mari scriitori, ce fac parte din generaţia de aur a literaturii române.
Cel dintâi, înzestrat cu aripi uriaşe, urcat în sfera genialităţii, a bătut puternic în văzduhul universalităţii priin creaţia sa literară, iar cel de-al doilea, născut în „frumoasa grădină de-ntâlnire a muntelui cu şesul”, ne-a lăsat o operă sinceră, caldă şi înălţătoare.
Trăim în suflet marea bucurie că în patria spirituală a scriitorului şirian, a cărui operă păleşte ori de câte ori să înstrăinează de lumea în care s-a format şi al cărei prizonier sufletesc a rămas pentru totdeauna, avem privilegiul să-i asociem numele prin cuvântul „PRIETENIE” cu numele geniului tutelar al scrisului românesc, creatorul fără egal între scriitorii români dintotdeauna.
Desigur recunoaştem şi mărturisim că în privinţa prieteniei şi relaţiilor celor doi nu mai poate fi adus nimic nou, dar credem că sfântă, pentru întreaga spiritualitate românească este datoria de a ne opri o clipă asupra acestei prietenii.
Pe Eminescu, Slavici l-a cunoscut la Viena în 1869. În luna septembrie a acestui an a fost încorporat ca „voluntar” la un regiment din Viena. Paralel cu stagiul militar, Slavici face aici şi studii de drept.
Din primul moment, între cei doi viitori mari scriitori, s-a legat o prietenie. Eminescu îi va rămâne toată viaţa „prieten şi sfătuitor”. Amândoi sunt proclamaţi „membri definitivi” ai societăţii literare „România”, întemeiată încă din 1864 de studenţii români aflaţi la Viena.
La Universitatea din Viena, Eminescu şi Slavici audiază împreună unele cursuri, iar după orele de instrucţie citesc intens din opera lui Platon, Kant, Hegel, Schopenhauer, Rousseau, Pestalozzi, iar din filozofia orientală îl citesc pe Confucius, pe care Slavici îl consideră „cel mai cuminte dintre oamenii care le-au dat altora sfaturi”. Dezbaterile în urma celor citite se întindeau atât de mult încât numai oboseala îi face să-şi întrerupă printr-o scurtă odihnă dialogul frământorilor filozofice.
În ciuda diferenţelor dintre ei, atât ca structură, cât şi ca temperament, poate şi ca formaţie, Slavici mărturisea în „Amintiri”: „Oricât de multe şi de mari ar fi fost deosebirile dintre noi, erau câteva lucruri care ne legau pentru toată viaţa”, sau „se izbeau în noi amândoi una din alta, două lumi pornite din acceaşi obârşie, dar desfăşurate fiecare în felul ei, una largă şu luminoasă, iar cealaltă strâmtă şu neguroasă”.
Slavici a fost fascinat de la început de inteligenţa sclipitoare a lui Eminescu, dotat cu o extraordinară capacitate de înţelegere a universului, înzestrat cu jocurile sclipitoare ale fanteziei, manifestându-şi cu o impetuozitate clocotitoare valoroasele sale convingeri.
Scriitorul şirian mărturiseşte „Deoadată cu mine venise la Viena şi Eminescu al nostru. Ne-am întâlnit, ne-am făcut prieteni şi vrând nevrând, tot pe el îl găseam când vroiam să discut cu cineva, căci deşi era mai mic de ani, era mult mai mare ca ştiinţa, strivitor ca superioritate intelectuală şi mai presus de toate om cu inimă deschisă si totodată plină de căldura sfântă a celor aleşi”. (Fapta omenească)
La rândul său, Eminescu a intuit în Slavici pe „omul disciplinat, maniac de corect, cu o anume îngustime în vederi, crescut în respectul măsurii în toate”. (P. Marcea)
Cu siguranţă Eminescu s-a apropiat de Slavici ca şi de Creangă, datorită zestrei folclorice cu care acesta venise de la Şiria. „Amintirile şi povestirile lui – observa pe bună dreptate Ovidiu Papadima, în graiul reavăn al locurilor natale, îl vor fi încântat pe Eminescu, care îl îndeamna să aştearnă din ele pe hârtie aşa cum le rostise”.
Eminescu, deşi mai tânăr cu doi ani, începe să se preocupe serios de formarea lui Slavici ca scriitor. Plimbările lor filozofice, până noaptea târziu şi de multe ori până la apariţia zorilor unei noi zile i-au fost de mare folos scriitorului şirian „Aşa a trecut iarna şi primăvara. Nu era zi fără ca să ne întâlnim şi toate orele libere ni le petreceam împreună. În urma străduinţelor lui am început să citesc româneşte; m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el în sirieneasca mea comedioara „Fata de birău”, apoi povestea „Zâna zorilor” şi în cele din urmă studiul „Noi şi maghiarii”. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele făcând în ele corecturi cu multă discreţie, unele şi le trimitea la Convorbiri literare, cu care avea legături”. (Amintiri)
La numai un an de la contactul cu Slavici, Eminescu a început să-l recomande lui I.Negruzzi, unul dintre fondatorii Junimii „Eu cred că Slavici este un scriitor de viitor- îi scrie Eminescu redactorului Convorbirilor literare. El cugetă drept, are idei originale şi va scrie foarte bine când va mânui mai uşor limba românească”. Toate acestea i-au facilitat lui Slavici apropierea de revista Convorbiri literare, unde la recomandarea lui Eminescu era aşteptat de toată lumea „Toţi pe caţi i-am consultat sunt de părere că trebuie să vii la Iaşi” îi scria I. Negruzzi. Până şi Titu Maiorescu se va întreba neliniştit „Nu mai vine Slavici?”. Acesta era aşteptat cu nerăbdare şi pentru faptul că sectorul de proză era deficitar la revistă în comparaţie cu cel de poezie, unde Eminescu şi Alecsandri erau două nume de referinţă.
Nicolae Iorga sublinia încă în 1925 ca „Slavici a reuţit sa deie revistei junimiste sucul tare şi gustos al adevăratei vieţi populare, aşa cum o văzuse, o trăise în ţinutul său de naştere”.
Slavici era conştient tot timpul de imensul rol pe care l-a jucat Eminescu în viaţa sa şi mai ales în cea scritoricească. Încă din vremea studenţiei avea despre marele poet o imagine cu totul ieşită din comun „Eminescu a fost cel mai ştiutor dintre oamenii cu care eu am avut în viaţa mea mulţumirea de a sta de vorbă”. (Amintiri)
Într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi, Slavici mărturiseşte „Felul gândirii sale mă seducea şi nu mai puţin mă seduce forma în care, se manifestă acest fel. Eminescu este o combinare armonioasă a trecutului cu prezentul”.
Slavici l-a cunoscut şi l-a iubit pe Eminescu, ca nimeni altul. De aceea cred că este cel mai în măsură să-l caracterizeze pe cel mai mare poet al neamului nostru: „Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că nu-şi află semeni… Este un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune”.
Eminescu l-a învăţat pe Slavici să nu judece strâmb, să fie un luptător cu convingeri statornice, un observator sănătos, care uitându-se la oamenii din jur, fie că-i cunoştea, fie că nu, să le poată creiona figura, gesturile, atunci când era nevoie să-i aşeze ca eroi în vreuna din operele sale.
Slavici a intrat în viaţă cu un suflet sănătos, iar actele ce le-a săvârşit în cazul vieţii lui „nu le-a făcut din interese egoiste ci din cel mai curat cuget”. (E. Slavici-Jurnal).
În opera lui sună un accent blajin şi cumpănit şi se mişcă o lume împăcată şi bună.
Eminescu referindu-se la „Novele din Popor” îl consideră pe Slavici ca un autor sănătos în concepţie, care în prezentare personajelor se dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii omeneşti „fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale sunt nu numai copiate de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului ci au şi fondul sufletesc al poporului, gândesc şi sunt ca el”.
Purtători ai unui întreg şi autentic „credo” al acestui popor, păstrându-şi inconfundabilă identitatea, cei doi buni prieteni călători vin înspre noi dint-un alt veac, rămânând fără vârstă pentru că materia gândului lor este inepuizabilă şi ne însoţeşte generaţii la rând în fiecare moment al existenţei noastre.
„Nu trece omul luminat prin lume fără ca să-şi reverse lumina şi dacă i se retrage viaţa mărginită în timp, rămâne lumina pe care a revărsat-o în sufletul celor încă vii şi creşte împreunându-se cu alte lumini şi se întinde pătrunzând în sufletel celo ce rânduri, rânduri intră în viaţă”. (Din bătrâni)
Să le dăruim o nemăsurată preţuire spre a putea simţi că pământul natal se află necontenit pătruns de numele celor două stele, care în ciuda timpului ce lunecă tulburător în nesfârşit, rămân pe traiectoria lor necurmată, într-un colţişor de rai sufletesc pe acest pământ românesc.

Casa Memorială „Mihai Eminescu”, Ipoteşti Casa Memorială „Ioan Slavici”, Şiria

Prof. Marcel Priescu
Consilier local Șiria

print